Pagini din Jurnal. August

August a ajuns aproape la final și, deși încă mai sunt zile calde, schimbarea începe să se simtă la fiecare pas. Aerul răcoros al dimineților, vântul care alungă seara căldura rămasă peste zi, frunzele care încep, timid, să coloreze în arămiu coroanele copacilor și strugurii care atârnă grei în vie îmi spun, toate, că toamna nu mai este chiar atât de departe.

Îmi place perioada aceasta de trecere. Nu este încă toamnă, dar nici vara aceea fierbinte, plină și grăbită, pe care o știm cu toții. Natura încetinește puțin ritmul și ne îndemamnă să facem același lucru. Să ne mai bucurăm un pic de zilele lungi înainte de schimbare, să ne uităm în urmă la vara care aproape a trecut și să ne pregătim, de lunile lungi de BRIE care urmează.

La mine, în atelier, toamna a ajuns deja.

Miroase din abundență a parfumuri calde, dulci, condimentate și confortabile, pentru că perioada aceasta înseamnă, ca în fiecare an, refacerea stocului de lumânări pe care clienții Darshop le-au adorat în sezoanele trecute. Este ceva special în momentul în care încep să torn din nou lumânările de toamnă și de iarnă. Parcă, odată cu ele, se schimbă și atmosfera din atelier.

Vara are mirosurile ei luminoase și proaspete, însă toamna vine cu o altă poveste. Cu seri petrecute mai mult în casă, cu lumini calde, pături, ceaiuri, prăjituri scoase din cuptor și cu un sentiment greu de explicat pe care îl ai atunci când aprinzi prima lumânare într-o seară răcoroasă. Cred că tocmai de aceea iubesc atât de mult să creez lumânări pentru sezonul rece: pentru că, dincolo de parfum, ele devin parte din micile ritualuri care fac o casă să se simtă și mai mult ca acasă.

Iar anul acesta, colecția de toamnă va avea și câteva surprize. Spre finalul lunii viitoare, încă patru parfumuri noi își vor face loc printre lumânările potrivite sezonului rece. Nu vreau să spun prea multe încă, pentru că vom avea destul timp să vorbim despre ele în septembrie, însă pot să vă spun că abia aștept să vi le arăt. Lucrez deja la ele cu mult entuziasm și sper să vă placă la fel de mult cum îmi place mie să le pregătesc.

Pentru mine, vara aceasta a avut un sens nou. Am trăit-o mai tihnit și, surprinzător sau poate nu, nu a fost rău deloc.

Am citit mult, am experimentat în grădină, am călătorit puțin și am avut parte și de schimbări mai puțin romantice, dar importante, cum ar fi înlocuirea uneia dintre mașini. Am petrecut timp cu familia și cu prietenii, am învățat lucruri noi, am încercat să nu alerg mereu spre următorul lucru de pe listă și, pur și simplu, ne-am bucurat de viață așa cum a venit ea.

Poate că nu a fost o vară plină de aventuri. Nu a fost plină de destinații exotice, de planuri făcute cu luni înainte sau de lucruri bifate dintr-o listă lungă. Dar a fost a noastră. A avut dimineți obișnuite, mese în familie, zile petrecute în grădină, drumuri, conversații, râsete și momente mici pe care, de multe ori, nici nu le observăm atunci când se întâmplă, dar care ajung să însemne enorm atunci când privim în urmă.

Din nefericire, însă, vara aceasta se termină cu un eveniment trist și greu de suportat.

Nae, pisoiul părinților mei, a decis să plece la îngerii pisicești și a lăsat în urma lui o suferință pe care încă învățăm să o purtăm. Cred că, odată cu timpul, durerea se va îndulci și va face loc amintirilor pline de iubire pe care le-am creat împreună.

A fost un pisoi iubit și adorat de toată lumea. Un deștept, un cuminte și un suflet care ne-a îmbogățit viața mai mult decât probabil am fi crezut vreodată că o poate face un pisoi. Iar eu, una, sper ca atunci când îmi va veni și mie momentul să mă aștepte dincolo, ca să ne putem iubi și drăgăli din nou.

Pierderea face parte din viață și, atunci când un suflet drag pleacă dintre noi, viitorul poate părea, pentru o vreme, greu de suportat. Și totuși, noi, oamenii, suntem niște ființe extraordinar de complexe. Ușor, ușor, suferința începe să scadă în intensitate.

Nu dispare definitiv, cred eu. Unele dureri nu pleacă niciodată de tot, pentru că au venit ca să rămână într-un colț al nostru. Dar timpul le ia din putere și, încet, scoate din nou la suprafață partea rațională a omului. Acea parte care, chiar și după o pierdere, ne împinge să ne întoarcem spre viață. Să râdem din nou fără să ne simțim vinovați. Să ne facem planuri. Să ne bucurăm de o zi frumoasă.

M-am tot gândit în ultimele zile la felul în care pierderea mă face să mă simt și am realizat că nu sunt suficient de puternică încât să ies repede din această mare de lacrimi și tristețe.

Apoi mi-am dat seama că poate nici nu trebuie.

Suferința este, într-un fel, dovada clară și incontestabilă a iubirii. Durerea pe care o simt îmi validează, într-un mod ciudat, faptul că am iubit cu toată ființa mea un suflețel al cărui timp prin viață s-a terminat mult prea devreme pentru cât mi-aș fi dorit eu.

Așa că îmi dau voie să fiu tristă încă o perioadă.

Îmi dau voie să plâng atunci când simt nevoia. Să-mi fie dor. Să-mi amintesc. Să vorbesc despre el și să mă uit la fotografii, chiar dacă uneori mă fac să plâng din nou.

Pentru că știu că partea rațională din mine există. Știu că nu a dispărut nicăieri. Doar că acum stă puțin mai în spate și îmi lasă inima să simtă tot ceea ce are nevoie să simtă.

Dar, pe zi ce trece, va prinde din nou putere.

Iar într-o zi, sunt sigură că atunci când mă voi gândi la Nae, lacrimile vor veni mai rar și, înaintea lor, îmi voi aminti de toate momentele frumoase. De felul lui de a fi, de micile lui obiceiuri, de toate întâmplările care acum dor, dar care, într-o zi, vor deveni unele dintre cele mai prețioase amintiri pe care le avem despre el.

Până atunci, august se încheie așa cum e și viața însăși: cu zile frumoase și zile grele, cu lucruri noi și despărțiri, cu planuri pentru viitor și cu dor după ceea ce nu mai putem ține lângă noi.

Iar eu aleg să păstrez din el tot ce a fost bun.

Și, mai ales, iubirea.